Mă numesc Pânișoară Elena-Ștefania și sunt profesor de peste 13 ani jumătate . Am absolvit Colegiul Național ,,Tudor Vladimirescu ” din Tg. Jiu, județul Gorj în 2007, iar apoi am urmat Facultatea de Litere între 2007-2010 la București, la zi, cu bursă- așa cum ne zicea mereu magister Ghinoiu : ,,Fetele , la Facultate de prestigiu, la stat și cu bursă!”
Secțiunea de articole de bune practici se vrea a fi un sprijin pentru toți profesorii care caută inspirație pentru disciplinele lor, pentru orele de literatură și limbă străină, în general, dar nu numai.
Astăzi am ales să împărtășesc cu voi câteva eseuri pe tema Omul artificial și câteva poezii create de o adolescentă pe care pur și simplu o consider inspirație pentru noi toți.
Numele ei este Ștefania Raicu și este în clasa X-a la Colegiul Național ,,Tudor Vladimirescu”.
Veți remarca fluiditatea condeiului ei…Ea scrie de parcă respiră, este ceva natural și vine de la sine, fără vreun efort special.
Ceea ce admir cel mai tare la ea este faptul că ne inspirăm reciproc: dacă eu i-am recomandat ,,Mayitrei” de Eliade, ea mi-a spus că îmi aduce volumul ,,Exerciții de echilibru” al lui Tudor Chirilă.
Așadar, ,,trocul” nostru educațional este unul care mă hrănește emoțional și eu sunt convinsă că fiecare dintre noi avem nevoie de acest fapt.
NOI – CĂTRE ARTIFICIAL
Raicu Ioana – Ștefania- elevă în clasa a XI-a
Atât de scurtă viața, atât de infim paradisul nostru, încât parcă ajungem să-l schimbăm pentru infern. Paradisul meu nu e un loc, e o stare purtată constant de mii de suflete ce mi se aseamănă, de pasionații care păstrează închisă adânc în ei cheia către literatură, către artă. Paradisul meu nu e accesibil doar veteranilor, dar și curioșilor cu sete de frumos și foame de necunoscut. Ei au descoperit secretul raiului meu supraelastic, se numește libertate; libertatea care ne-a învățat joaca, nebunia și cântecul.
În schimb, infernul meu se numește o etapă amară, doar pentru că nu-mi doresc să rămână întipărit ca un element permanent. Aici nu trăiești, aici exiști, nu ești liber, nu ești natural și nici curat, ești artificial. Rănile nu se închid, dar nu e necesar, căci chipurile statice sunt de pus în ramă, nu de împărtășit în vise.
Discrepanța dintre simplu și complicat, dintre naiv și precis e ceea ce naște întrebarea: „Cât de fină este linia dintre cele două lumi?”. Atât de fină încât eu mă gândesc la cuvintele lui Elizabeth Gilbert, „Arta e o zdrobitoare corvoadă și un minunat privilegiu”, iar eul meu artificial mă contrazice prin prisma cosmosului propriu definit de lipsa paradoxurilor.
Omul artificial e martir, iar noi farsori, căci oricum seva esenței lui se bazează pe dihotomii.
Conștiințele noastre sunt cele care își vor sparge proprii coconi pentru a se renaște ca niște fluturi boemi, la fel ca cei ce ne-au precedat, în schimb ei, prefăcuții, vor rămâne etern la condiția cotidiană.
Noi ne-am pierdut obsesia pentru perfecțiune și-am găsit frumosul în proces, nu în rezultatul final. Cei din infern, aspiră la complexitate și desăvârșire, fără să realizeze că scopurile lor nu sunt realiste din simplul motiv că nu pot fi atinse.
Noi din paradis predăm profunzimea la catedra boltei cerești, ne ascundem în mii de vieți genele de înger, trăim cu frica strivirii misterului ascuns în comoara noastră, căci minimaliștii de jos ne irosesc proverbele, ne tulbură clepsidrele și ne strivesc echilibrul. Stingerea eului pur înseamnă începutul mâhnirii care apare treptat.
Nouă ne surâde viitorul, din scântei ne întipărim prezentul, iar trecutul nu ne eclipsează. Pe cei înrobiți, cele trei îi mărginesc, nu au îndatorarea apăsătoare a trecerii zilelor, a pierderii lunilor sau a scăpării de sub control a anilor; nu au consecințe, dar nici riscuri.
Sinele meu neprihănit aleargă în chip de nebunie către sfârșitul tuturor începuturilor, ridică mâinile către cer, lăsând furtuna aștrilor părăsiți să-l ghideze către cioburile de stele ce ard în încercarea de-aș găsi sensul, dar cel captiv și cel dependent ne împietresc miracolele, ne invadează soarele și se-nfig în drumul labirintului nostru.
Eul artistic este caracterizat de sensibilitate, căci trăiește cu scopul de a învăța emoții, sentimente și trăiri izbucnite din răsăritul existenței pure, dar ei nu vor știi niciodată cum să plângă uman și să urle destin.
Noi, cei care oscilăm între originalitate și impuls, alături de cei neautentici suntem ca două linii perpendiculare, ne-am întâlnit într-un punct și de atunci n-am mai existat împreună. Nu mi-ar fi plăcut să fim două linii care coincid, să ne contopim poveștile și să devenim unii și aceiași, mă mulțumesc totuși cu gândul că vom deveni curând două linii paralele.
Walter Savage Landor afirma că „Nu există nimic divin pe pământ în afară de umanitate.”, conturând ideea refacerii omenirii în planul terestru doar prin abordarea unui aspect astral considerat aproape inexistent în lumea contemporană, un mit al adepților rătăcitori: omenia, compasiunea, bunătatea. Dar oare din cei ce și-au pierdut calea ce a mai rămas? Poate doar jarul amintirii a ce erau odată, sau poate speranța nestinsă ce voia sa descopere cum, ce și unde puteau să fie, dar până la urmă, n-au fost niciodată.
Căci se înmulțesc, se contopesc și cresc, iar bătăile inimii mele încetinesc cu fiecare suflet pierdut în nefiresc, încât mă întreb dacă atunci când se vor opri, voi ajunge și eu ca ei…
BIBLIOGRAFIE:
Gilbert, Elizabeth, „Lecții de magie”, Editura Humanitas, 2015
Și în cele ce urmează las și niște poezii marca Ștefi Raicu, de pe când era clasa a IX-a ( anul trecut școlar)
Raicu Ioana- Ștefania
Clasa a IX-a
Colegiul Național ,,Tudor Vladimirescu”- Tg Jiu, Gorj
Prof.coord. Pânișoară Elena -Ștefania
Nimic rămas pe front
De cine fugi?
Fugi de tine, fugi de lume?
Îți regeni propria umbră, îi spui un ultim „la revedere”, deși mori pe interior
Fugi… Fugi, dar poți să vii în seara asta
Te voi învăța să plângi un lucru ce nu ți-a aparținut niciodată
Te voi învăța cum să vorbești când cuvintele te dor
Te voi învăța acel ceva care-i dă dependență sevei ce te definește
Îți voi șopti că se numește „artă”…
E calea ce-ți permite să scrii ce nu te lasă sufletul să rostești
Și e calea ce-ți permite să rostești ce nu te lasă sufletul să gândești
Nu mai fugi, te voi învață să dansezi pe serenada lunii
Și să cânți ce au pictat stelele în zori de zi
Nu-ți fie teamă, căci te voi ierta
Așa că iartă-mă și tu, căci sunt fericită
În curând, totul va fi diferit…
Mereu
Citește-mă printre rânduri, și-ți voi țipa numele
Îmbrăca-mă în cântece, si-ți voi asurzi acordurile
Frânge-mă în cuvinte, și-ți voi scrie poemele
Arde-mi inima, și-ți voi suna ceasul de foc
Ia-mă, folosește-mă, apoi refolosește-mă,
Așa cum faci în fiecare an,
Dar de data asta mi-ai șoptit o cale mai scurtă către rai,
Și eu vreau să plec
Plec să nu te iubesc a mia oară
Plec să mă întrebi iar cu teamă
Când mă întorc
În aceeași noapte străvezie, ca în fiecare an,
Privindu-te în zori de zi
Căci mereu ne îndrăgostim de ce nu putem avea.
mie mi-e…
mi-e foame,
așa că mă hrănesc cu idei interpretabile în care doar eu cred.
mi-e sete,
așa că sorb din priviri amintirea trecutului până nu mai știu ce e real.
mi-e frig,
așa că tremur neîncetat până sunetele oaselor mele fragile creează muzică.
mi-e cald,
așa că mă scald în fiecare zi în apreciere și validare falsă.
mi-e somn,
așa că mă odihnesc cu gândul că voi evada din mintea aceasta nemiloasă.
mi-e frică,
așa că-mi rog demonii interiori să mă îmbărbăteze.
mi-e dor.
mi-e dor, dar sunt epuizată,
așa că nu mai fac nimic,
căci mă chinui continuu să-mi răspund, apoi mă ofilesc negăsind răspunsuri.
Vara
Și niciodată nu știm cum să vorbim despre iubire…
Și niciodată nu știm cum să iubim…
Și niciodată nu știm cum…
Nu știm, nu realizăm, visăm și-apoi uităm.
Privește-mi nebunia la răsărit, sub cearșafurile reci ale timpului
Căci vara asta sunt reduceri la întrebările pentru care nu avem răspunsuri
Căci vara asta încă arde în noi mirosul amintirilor sub lumina stelelor
Căci vara mă înec încercând să te am, iar pe tine te sugrumă mâinile noastre legate,
Dar eu tot iubesc, deși nu rapid, și nici prea târziu,
Căci m-ai prins în plasa ta de abis, cusuta din sfoara sufletului amar, alături de nodurile obscure în care ne căutăm unul pe celălalt
Și aș putea să scap, dar drumul meu mă întoarce mereu înapoi
Și aș putea să scap, dar felul în care mă ții se pierde în cosmos și face stelele căzătoare să-și pună dorințe,
Dar știi că istoria urăște iubirea, obligă nonverbalul să se piardă în cuvinte și libertatea să se destrame în frică…
Mă vei pierde oare în trecut? Mă vei uita măcar un secol?
Pentru a mă găsi apoi în ochii în care nu se pot uita, cu nisipul plajei în pantofi și cu fumul mării în gând.
Mereu temporar, temporar etern…
Asta am scris din pasul tău, ce-a devenit suflarea mea.
