Un referat util profesorilor și elevilor pentru studiul liricii lui Arghezi. Eu l-am trasat rapid pentru a avea în vedere trăsăturile slovei argheziene și pentru a-l trimite la o publicație locală numită ,,Albinușa”.
Prof.Pânișoară Elena Ștefania
De la Mihai Eminescu – afirmă Tudor Vianu – lirica românească n-a cunoscut o altă realizare mai de seamă, marcată de o originalitate mai puternică și cu repercusiuni mai întinse asupra întregului scris literar al vremii, decât acelea legate de opera lui Tudor Arghezi. Asocierea celor două nume a devenit una din formulele curente ale criticii literare și chiar ale simplelor considerații de amatori, fiindcă ea corespunde sentimentului general al publicului care, comparând între ele operele celor doi poeți și răsunetul stârnit de ele, a trebuit să constate înalta treaptă căreia ambele opere îi aparțin deopotrivă.
Primul aspect care se constată după parcurgerea volumelor de versuri ale lui Tudor Arghezi este bogăția registrului tematic, al doilea – diversitatea de formule și modalități și al treilea – densitatea stilului care pare a epuiza toate resursele limbii române.
Arghezi e un poet de tip proteic, gata să ia numeroase înfățișări, uneori contradictorii.
Există, mai întâi, o poezie a marilor întrebări despre om, o poezie cu substrat filozofic și moral. O găsim de la volumul de debut din 1927 – Cuvinte potrivite – și până la oricare dintre ultimele.
Cele mai cunoscute poezii argheziene care constituie acest sector al liricii de reflecție sunt Psalmii, cuprinși, în majoritatea lor, în volumul de debut: 10 în Cuvinte potrivite ( 9 se numesc Psalm, iar celălalt – Psalmul de taină ) și 9 în altele ( 6 se numesc Psalm, iar celelalte 3: Psalmul mut, Psalm de tinerețe, Psalmistul ). La origine, psalmul este o formă de laudă (imnuri-rugăciune) adusă lui Dumnezeu, de David și de Solomon, regii iudei din Vechiul Testament. Noțiunea suferă, la Arghezi, importante schimbări. În primul rând, psalmii lui nu au un caracter exclusiv și nici măcar preponderent religios. În al doilea rând, atitudinile care îi constituie, nu se rezumă la aceea de laudă a ființei divine. Psalmii arghezieni sunt o poezie filozofică în care se pun întrebări asupra rostului și condiției omului în univers. Chiar dacă limbajul continuă să fie impregnat de elemente biblice, sfera preocupărilor argheziene e cu mult mai cuprinzătoare. Religiozitatea spiritului arghezian este, ea însăși, foarte discutabilă. Lipsesc poetului, spre a fi un spirit cu adevărat religios, și convingerea în existența lui Dumnezeu, și credința în el. Poetul pare, mai degrabă, a se adresa unui cer din care Dumnezeu e absent, unei absențe a divinității, iar credința se îmbină, adesea, cu tăgada. Psalmii reflectă o atitudine de îndoială și de căutare. Suferința poetului provine din faptul că, în lipsa oricărei certitudini religioase, ia naștere, în sufletul psalmistului, conștiința insuportabilă a singurătății în marele univers: Tare sînt singur, Doamne, și pieziș!
Dacă spiritul arghezian este unul fundamental nereligios nu înseamnă că-i sunt închise căile către elevație. Doar că, în închipuirea poetului, paradisul trebuie căutat pe Pământ, printre ființele cele mai umile și nu într-un Cer gol, în care nu locuiește nimeni. Din această atitudine derivă cea mai mare parte a motivelor din Psalmi. În imaginația poetului, Cerul e încuiat, prins în belciuge și lacăte, iar cheile stau ascunse la-ntuneric. Dumnezeu e Domnul, Părintele, Tatăl, dar mai ales Cineva, Careva, Nimeni, Cine-știe-cine.
